Unirea

Unirea este o temă din ce în ce mai imposibilă. Pentru că spațiul e mereu ocupat de cei care vorbesc de „azi”, cu toppinguri consistente de „ieri” și „alaltăieri”.

Mari sau mici, intelectuali sau sentimentali, fluturând citate sau steaguri, uită că prezentul nu este o scuză pentru viitor și urmează, supuși, topicul oficial: „vorbește în numele tău”.

Iar greșeala este mereu aceeași: credem că orice înșiruire de cuvinte este mai curând literară decât altceva, iar logica este doar o parte a matematicii: „nu oamenii ar trebui să fie statistici, ci statisticile ar trebui să fie oameni” (ah, un procedeu literar).

Cei doi frați nu prea vor să își facă o casă mică împreună, dar își doresc să stea în casa mare a stăpânului, împreună cu celelalte slugi. Logic! Dacă vine dușmanul, nu și-ar putea apăra casa lor cea mică.

Nu, mai sus nu era un exemplu despre logică, ci despre greșeala de a socoti prezentul ca o scuză pentru un viitor probabil, doar din simplul motiv că avem mereu un reflex primitiv: „nu știi cum va fi mâine, poate plouă”.

Dar fiecare citește ce vrea să audă. Eu vorbeam despre Gheorghe, care se uita ieri la locul acela gol pe care i l-a dat tată-su’:

„No, punem piatra asta la un loc cu piatra aialaltă și facem o casă.”

(„Punem la un loc” — regionalism, alipire, adunare, unire…)