Pare că ei au stat mereu acolo, sunt un fel de locuitori ai plajei, fără casă, fără haine și mai ales fără să se cunoască între ei. Pe șezlonguri albe și totuși închiși între niște pereți invizibili, care nu îți opresc privirile, ci doar cuvintele.
Era, de aceea, foarte greu să găsesc ușile și mă loveam de pereții lor transparenți. Ei se uitau la mine când le vorbeam, dar cuvintele mele se loveau de pereți și cădeau în nisip, printre scoici. Iar gesturile mele le păreau ireale. Nu, nu vindeam și nici nu cumpăram nimic. Toți aveau, de aceea, o senzație puternică de inconfort. Zâmbeam uneori, încercând să nu par periculos:
— Dacă doriți să vă informați…
Ei priveau foaia de hârtie cu un amestec de frică și nedumerire. Nu auzeau cuvintele, desigur, și nici nu era vina lor că locuiau pe o plajă.
Era, desigur, vina constructorului. El le făurise pereții transparenți care opreau cuvintele să ajungă la ei, ca să-i protejeze. Ei, fără să știe, doar îi plătiseră întreaga lor viață ca să oprească cuvintele și, fără să știe, rămăseseră prizonieri în casele lor de pe plajă.
Nu, nu-i puteam recunoaște după chip, păreau oarecum la fel, așa dezbrăcați. Nu știai dacă în spatele zidului transparent este un doctor, un inginer sau un șofer. Când reușeam să găsesc ușa, se vedea în privirile lor aceeași dezamăgire:
„Nu, nu înțeleg ce vrei de la mine.”
Iar eu continuam:
— Legea 241…
Abia după ce terminam, dezorientați, ca și cum ar auzi cuvintele care ar fi trebuit să se lovească de pereții transparenți și să cadă în nisip, răspundeau, parcă mirați de sunetul propriilor cuvinte:
— Nu, nu e despre mine.
Iar eu le spuneam:
— Mulțumesc.