Pietonul

Răsfoiesc revista. Nu citesc, doar trec cu ochii peste pagini. E deja cald de prea multe ori în an, iar textul de azi e lung, fracturat, personal. Pietonul, prolific și important, își judecă contemporanii după un criteriu simplu: „prost sau rău intenționat”.

Unul e rău intenționat. Ceilalți douăzeci sunt proști.

Îmi aprind o țigară și încerc să-mi controlez simțul proporțiilor, ăla arhaic, de țăran. Ironia e singura care mai ține. Douăzeci de îngeri, un singur drac. Și pietonul.

Pietonul clasic. Pentru el, literatura e trecerea lui de pietoni. Legea e a lui, prioritatea e a lui. Are carnet de conducere sau a făcut școală, deci are drept de trecere. Și nu e o parabolă gratuită. Se uită urât dacă e pe trotuar, la doi metri de zebră, și tu nu te-ai oprit să-i dai like. Pietonul are prioritate și când nu scrie.

E civilizat să-i acorzi prioritate. Chiar dacă trece șoseaua fără să se uite, fără să se asigure, fără să înțeleagă că lumea nu e o trecere de pietoni rezervată elitelor, ci o rețea de străzi pe care prioritatea e marcată uneori cu alb și negru.

L-ai văzut la semafoare? E mereu nemulțumit. Lumina roșie îi creează o traumă. Stă pe bordură sau fură un metru înainte, mormăind: „douăzeci de proști și un singur rău intenționat”.

Proștii au scuze. Chiar dacă au scris „Lumina vine de la răsărit”. Chiar dacă au condus mașinăria groazei prin anii ’50. Rău intenționat e doar ăla care l-a claxonat odată pe trecerea lui de pietoni.

Asta e măsura. Și e bine. E civilizat.