Moaii

Pe insula noastră, uriașii sunt îngropați pretutindeni. Și noi trecem în fiecare zi pe lângă ei, salutându-i cu o ușoară înclinare din cap.

Cenușa vulcanului de nepăsare i-a îngropat încet, an după an, până când din corpurile lor de uriași nu ne-au mai rămas decât capetele. Copiii de azi nu mai știu decât din poveștile bătrânilor cât de mari erau și cum, pe trupurile lor, erau încrustate adânc mii de cuvinte. Cuvinte pe care ei le-au rostit sau cuvinte mici care încercau să povestească faptele lor mari.

Cuvinte adevărate, pe care editorii le-au ascuns din cărțile pe care le-au tipărit.

Turiștii îi fotografiază așa, ca pe niște busturi oarecare, politicienii au început să le ardă cărțile, dușmanii vor să le taie capetele de piatră și să le pună în muzeele lor. Ei toți spun că sunt moai buni și moai răi.

Dar noi știm. Dacă într-o zi nu le vom mai găsi cărțile, nu le vom mai vedea chipurile, nu ne vom uita în pământ, nici la cer, ci mai adânc, în noi înșine, îi vom găsi acolo pe moaii noștri întregi.