Alții au pus licența pe patriotism. Trebuie să le ceri voie ca să-ți iubești patria.

Alții au pus licența pe luptă. Trebuie să le ceri voie ca să-ți aperi drepturile.

Iar alții au pus licența pe politică. Trebuie să te supui ca să poți face ceva pentru țară.

Nu, nu vreau să mă îmbrac nici în galben, nici în albastru, nici în roșu, cu atât mai puțin în verde și nici măcar în mov. M-am săturat și de cei care au pus licența pe Dumnezeu. De parcă ar trebui să plătești ca să te rogi.

Dar nimeni n-a pus licență pe minciună, pe fățărnicie sau pe necinste. Acestea au rămas fără stăpân și, tocmai de aceea, sunt la îndemâna tuturor.

Și nici aici nu s-au oprit.

Acum se luptă pentru licența asupra spațiului. Unii îți spun unde ai voie să mergi, alții unde trebuie să te oprești. Iar printre soclurile statuilor dărâmate ni se cere să trecem cu ochii închiși…

Spiritul însă se naște exact în clipa în care îndrăznești să spui „nu”. Odată cu el se naște și libertatea de a fi tu însuți într-o lume bolnavă, în care prima lecție este: „Nu spune nu.”

L-a găsit pe stradă. Mârâia la gardul vecinului ursuz de la est. L-a plăcut imediat, nu numai ea, ci și toată familia: frații, surorile, copiii. Se vedea că fusese un câine crescut la circ. Dar mânca mult și devenea tot mai mare, mai flămând și lătra tot mai puternic.

Curând, familiei a început să-i fie greu să-l hrănească, așa că s-au bucurat de ajutorul vecinilor. Toți erau împotriva vecinului ursuz și a grădinii lui mari, unde nu intra nimeni. Întâi grijulii, apoi speriați, vecinii și familia au continuat însă să-l hrănească. Nu crescuse prea mare, dar era din ce în ce mai flămând.

Deja mârâia dacă treceai pe lângă el și nu-i dădeai ceva de mâncare, ca să latre mai tare, mai îndârjit, peste gard, la vecinul ursuz care, spuneau unii, îi dăduse și el de mâncare demult. Dar acum parcă se îndârjise și el, băgând bățul prin gard. Așa că toată strada era înnebunită de zarvă, de la est la vest, de la nord la sud.

Neliniștitor însă era că vecinul ursuz și rău zâmbea uneori, enervant, tuturor, parcă așteptând clipa în care cățelușul flămând va mușca mâna care l-a hrănit.

Toți erau blocați însă în această poveste. Doar timpul trecea mai departe.

Péter și soția sa. 1901.

Știi ce îmi place la astfel de pietre?

Faptul că sunt complet indiferente la noi. Stau acolo de 125 de ani. Au văzut trăsuri, soldați ai împăratului Franz Joseph, locomotive cu abur, două războaie mondiale, schimbarea granițelor, comuniștii, electrificarea căii ferate, Revoluția, supermarketul construit lângă ele…

Poate că odinioară nu era singură. Poate avea deasupra un vultur de fontă, o lampă, o cruce sau o placă de bronz. Poate marca începutul unui pod nou, mândria unui oraș care credea că viitorul vine pe șine de oțel.

Apoi au trecut războaiele. S-au schimbat granițele. Au dispărut imperii. S-au schimbat limbile vorbite pe peron. Au venit alte administrații, alte hărți, alte generații.

Și, încet, tot ce explica piatra a dispărut. A rămas doar ea. Astăzi nimeni nu mai știe cine a fost Peter. Nici cine a fost femeia al cărei nume nu a mai încăput pe piatră. Dar, fără să vrea, ei au învins timpul. Nu printr-o statuie impunătoare, nu printr-un palat și nici printr-o carte de istorie. Prin câteva litere săpate într-un bloc de piatră.

Poate că asta este adevărata memorie a lumii: nu monumentele mari, ci lucrurile mici pe care încă nu le-a întrebat nimeni de ce există. Și, din când în când, apare câte un trecător curios. Se oprește. Citește. Ridică telefonul și întreabă:

— Cine a fost Peter?

Iar pentru câteva minute, după mai bine de un secol, Peter și soția lui nu mai sunt uitați.

O parte din oameni a plecat. Dar nu am pierdut războiul, ci doar o redută. Campania continuă.

Și nu, nu am mai tipărit poezii de Octavian Goga. Acum luptăm cu armele lor: flyere negre cu roșu, mesaje mai dure, mai prăpăstioase. Cică oamenii nu au timp de explicații, de poezie. Ce înseamnă aia: „Dacă doriți să vă informați, vă rog”? Trebuie să le spui doar că este rău… că vor rămâne fără copii… Nu contează. Orice care să-i sperie!

Și, da, un steag și o sută de cuvinte funcționează mai bine.

M-am oprit, privind spre statuie. Din spate, vocea groasă a cerșetorului mă face să tresar:

— Mai aveți poezii?!

Câțiva turiști, care fotografiau statuia, se uită consternați la cerșetor, la mine și iar la cerșetor…

Într-o secundă am și uitat că prietenii m-au împins afară, că mi-au spus verzi și uscate, că sunt un soldat lăsat la vatră. Întorc privirea spre cerșetorul care se îndepărtează bolborosind și revin, cu cea mai firească expresie, la turiști:

— Da, noi avem cerșetori de poezii, dar ăsta mai era și mofturos, voia doar Octavian Goga…

Ei râd, fără să fi înțeles nimic… Dar campania continuă și listele cu români se adună: un cerșetor a semnat lângă fiul Regelui, un senator a semnat lângă o florăreasă, un funcționar de la primărie lângă un bancher.

Hârtia nu e doar o casă a cuvintelor. Ne apără și gândurile, uneori. Iar oamenii continuă să meargă pe străzi, în piețe, la târguri sau prin centrele orașelor, cu listele în mâini, cu vorbele lor sau cu vorbele dictate de alții, căutând români care să semneze pentru libertatea cuvintelor, chiar dacă știu că unii nu vor înțelege asta. Chiar dacă par abătuți când vă răspund:

“Ultima zi nu va fi niciodată!”

au stat un mileniu

pe pereții opuși

ai aceleași camere

până anul trecut

când cineva i-a pus împreună

spate în spate...

spânzurați de candelabru

formând un singur obiect

cu două capete

un singur suflet

și doua rânduri de aripi

balansându-se riscant

spre pereții pe care nu au rămas

decât urmele lor luminoase

în locul unde au oprit trecerea timpului

...priviți! trecând mai departe

dar nu atingeți obiectele

sunt din lut ca și dumneavoastră

...se vor sparge...

Cristian Fara

01 oct 2001

Se uită chiorâș în gol

El cu ciocul de oțel

Dă statuilor ocol

Nu știi ce-i, o piază rară

Umblă fără Dumnezeu

Și cu foamea lui amară

Mușcă din statui mereu

Și le sfarmă, le dărâmă

Căutând fără să știe

Că ce-i scris ca să rămână

Crește iar, e piatră vie.

Speranța tuturor însă era oarecum rezervată, oamenii zâmbeau și se salutau elegant, dar li se citeau în ochi înfrângeri nenumărate. Pentru că nu, nu erau oameni noi, născuți ieri, plini de idealuri și credință. Oamenii erau ca noi toți, vechi, în costum elegant, dar fiecare purta câte un sac mare în spate, asta îi făcea să se miște oarecum ciudat prin sala aceea somptuoasă cu coloane imperiale. Da, un sac mare de înfrângeri, de nedreptăți și speranțe spulberate.

Dar toți erau români, se simțea asta din afara clădirii și nu din modul în care erau parcate mașinile, ci dintr-o vibrație stranie care ne face pe noi românii să ne recunoaștem între noi, cu tot cu acel sac plin de regrete, dar cu o inimă pregătită pentru o nouă luptă, însă nu împotriva oricui și mai ales nu oricum. Asta îi făcea de fapt să fie conservatori prin definiție.

Părea mai degrabă un congres al contabililor. Fiecare îl socotea pe fiecare, iar măsura nu era ordinea, sau libertatea, nici chiar prosperitatea, măsura era țara.

Simplu românește, într-un cuvânt, între două zâmbete se măsurau între ei cât de vrednici sunt, câtă omenie, câtă cinste. Îmi plăcea să îi privesc, chiar dacă nu îi auzeam, puteam vedea cele două zâmbete: primul binevoitor întotdeauna, al doilea… sincer sau fals, după cum era socoteala.

Erau împreună însă, gata să nu lase pe nimeni în urmă, gata să își pună viețile una peste alta pentru a construi ceva. Nicidecum gata să se războiască, așa cum s-ar fi așteptat oricine ar fi văzut afișele sau steagurile fluturând. Dar nu oricine înțelegea că tocmai în acea dârzenie, tocmai în acel sac greu de pe umeri stătea puterea lor.

Nu era entuziasm, era doar un românesc și apăsat rost. Un rost bun care face pământul să rodească și țara să fie socotită ca propria lor casă.

Nu, nu erau mulți, erau atâți cât trebuie. Și au făcut ce trebuia în hainele acelea nemțești elegante. Dar sigur în drumul lung spre casă, de o parte sau de cealaltă a Carpaților, au mai socotit încă, pentru ca mâine să fie iar ei înșiși în țara lor, dincolo de cuvinte.

Cristian Fara

Dar partea fascinantă este pasiunea celorlalți pentru ei. „I love moto!” — un fel de milă împletită cu invidie pentru „donatorii de organe”, cu mica diferență că politicienii sunt predispuși să își piardă sufletul, nu viața.

Asta însă nu îi oprește pe admiratori să întoarcă capul după ei când le aud motorul, fără să știe că li se potrivește o expresie uzată adesea în liceu:

— Nu te aud din cauza faimei lor zgomotoase.

Însă prieteniile sunt foarte strânse, chiar frățești. Sigur, nu este adevărat că împart totul între ei… mai ales politicienii.

Dacă îi vezi în trafic încălcând legea, nu uita că sunt obiectul milei și invidiei celorlalți deopotrivă. Iar vina nu este motorul sau banii, ci fascinația ta pentru viteză sau câștig, pe care le confunzi mereu cu libertatea.

prin închisoarea vârstei,

ca un zburător liber,

dar nu se apropia

de marginile gândurilor.

El nu se întorcea

niciodată.

Căuta mereu alt loc

de unde să plece,

alt loc unde să ajungă.

Chiar dacă timpul lui

nu mai respecta demult

legile fizicii,

el nu se oprea

niciodată.

Ca o oglindă rotundă

care îți întoarce cuvintele,

nu chipul,

când trecea

pe lângă tine,

bătrânul cu ochii umezi

nu plângea

niciodată.

A fost interesant să citesc texte românești despre civilizație și reformă, despre cât de avansați sunt ceilalți, oricare ceilalți, în afară de români.

Și am rămas cu o singură concluzie: oamenii aceștia îi confundă!

Sigur că au o scuză. Ei se cred cu toții români, s-au născut aici, au case, case mari, au școală, școală înaltă și bani, mulți bani. Bine, e corect, au și cetățenie… și legea este a lor.

Românii i-au lăsat chiar să le poarte numele, să se suie pe jilțuri înalte, să rânească prin pământ după aur și sare. Toate astea ca să îi lase în pace pe dealurile lor, în munții lor, fie că sunt Carpați sau Dinarici.

Pentru că nu au venit de nicăieri și nici nu vor pleca vreodată.

Singurul lucru care lipsea era Luna sau ceva oarecare care să fie simbol, sau magie, sau mai sus. Asta făcea ca ei să urle la nimic.

Îmi închipui că, de departe, însă, urletele lor păreau autentice și înfiorătoare. Dar de aproape era diferit, pentru că le vedeai efortul, gâfâiala de după fiecare urlet, respirația caldă care încă avea mirosul ultimei victime. Dar și o solidaritate de conjunctură, o credință ciudată că, dacă urlă împreună, sunt la fel, deși erau gata să se sfâșie între ei la primul mârâit.

Pe rând, între două urlete, adulmecau prin vânt mirosul celorlalți de pe celălalt bot de deal. Ca niște copii nătângi care nu se vor maturiza niciodată, adunați laolaltă, își lungeau apoi gâturile pentru a urla mai tare, mai lung decât ceilalți, la „nimic”.

Priveam oarecum cu milă cum, urlând, își mișcau încet trupurile păroase, înaintând încet, imperceptibil, spre coada liderului, frecându-se uneori frățește unul de altul, dar gata să se rupă cu colții dacă unul dintre ei ar fi înaintat mai mult.

Ei miroseau a sânge, nu oile care stăteau înghesuite și neștiutoare undeva la poalele dealului, așteptând ca lupii să aleagă câteva, doar câteva, pe care să le omoare.

Chiar dacă stăteam nemișcat, fără să înțeleg cum am ajuns acolo, chiar dacă îmi chiorăia puțin stomacul, am rămas pe o margine, puțin, și apoi m-am întors.

Am alergat gâfâind înapoi, cu gura deschisă, ochii uzi și blana zburlită, crezând cu tărie că undeva, la celălalt capăt al pădurii, voi găsi Luna sau ceva oarecare care să fie simbol, sau magie, sau mai sus.

Dar nu era așa

În literatura oamenilor culți și frumoși se scrie adesea despre Sfinx după fotografie. Cu atâta inspirație și talent încât uneori am impresia că inteligența artificială a fost inventată la noi încă din secolul al XIX-lea.

Dar bejania, călătoria spre un simbol, nu se face pe potecile bătătorite de alții, dacă vrei să nu fii turist în propria ta viață.

Există în Bucegi o piatră pe care nu o fotografiază nimeni. O piatră banală, fără legendă, fără admiratori și fără poeți. De pe ea se vede Sfinxul.

Din motive de rigoare științifică și respect pentru tradiția latină îi vom spune Lapis Libertatis.

Probabil vă amintiți și voi experiența. Ajungeți pe platou, priviți în jur și vedeți doar stânci. Întrebați:

— Unde este Sfinxul?

Atunci cineva vă arată o piatră oarecare.

— Urcați-vă acolo.

Stați puțin la rând. Urcați. Priviți.

Și dintr-odată apare.

— Da! L-am văzut!

Apoi coborâți repede, pentru că și alții așteaptă aceeași revelație.

Ani mai târziu vă amintiți Sfinxul. Poate chiar povestiți că l-ați văzut cu ochii voștri. Dar nu vă mai amintiți piatra.

Deși fără ea nu l-ați fi văzut niciodată.

Acesta este unul dintre motivele pentru care simbolurile mă neliniștesc. Ele nu există întotdeauna în lucrurile pe care le admirăm, ci în locul din care alegem să le privim.

De oriunde altundeva, Sfinxul este doar o stâncă modelată de vânt și timp.

De pe Lapis Libertatis devine simbol, istorie, identitate, patriotism și poezie.

Poate că acesta este destinul tuturor simbolurilor. Nu să existe, ci să fie văzute.

Iar noi, oamenii, uităm aproape întotdeauna piatra pe care am urcat pentru a le vedea.

Dacă vorbim de partide, ei bine, ceea ce diferă la doctrine e partea artistică, aportul creatorului. Indiferent de partid, scopul este același, iar oamenii sunt aceiași în fiecare partid: unii vor mai bine pentru ei, alții vor mai bine pentru copiii lor, pentru generația următoare. Primii sunt definiți negativ — vor funcții, bani, au interese personale — iar ceilalți sunt definiți pozitiv — vor bine pentru alte generații. Iar cei care spun că vor doar binele celorlalți sfârșesc adesea urmând, fără să recunoască, una dintre celelalte două direcții.

Dar partea interesantă și mereu în atenția publicului este care dintre partide are mai mulți sau mai puțini răi, corupți, vânduți sau cumpărați. Sigur că această falsă problemă este întreținută de media, de analiști și de consumatorii de bere.

Adevărul e că partidele — din naștere sau prin absorbție — depășesc la noi acel prag fatal de indivizi care vor totul pentru ei. Și de aici nu mai contează clasamentul: care e mai rău decât celălalt, cu cât au depășit limita, când toți au depășit-o deja.

Dar asta nu s-a întâmplat ieri. E o soluție veche pe care cei dinaintea noastră au experimentat-o deja: anarhia — acel moment în care toți au renunțat la regulă în același timp și au descoperit că haosul nu eliberează, ci obligă. Și da, a ieșit mereu prost. Am fost obligați să ne întoarcem la democrație, la reprezentanți, la partide.

Cea mai stranie soluție pe care am auzit-o însă e „breșa” — acea mică crăpătură pe care pietrarul o face cu dalta lui știrbă în mijlocul stâncii. Unii ar spune că e imposibil. Alții au început deja, singuri, nebunește, să lovească stânca — fiecare în parte, fiecare cu dalta lui: fie că e cuvântul, fie că e onoarea sau cinstea, fie că e credința, omenia sau gândul.

Și fac asta oriunde: la muncă, acasă, la birou, într-o instituție, în administrație poate, în partide.

Însă răul, personificat într-o stâncă, rămâne neclintit.

Pentru că noi, ceilalți, nu le spunem că linia subțire și dreaptă pe care trebuie să o urmeze cu dălțile lor — fiecare în parte — este deja desenată, discret, în cărțile pe care ei nu le-au citit încă.

Cristian Fara

Brutal spus, nu îi poți schimba gândurile decât prin educație. Iar educația cere timp, răbdare și libertatea de a greși. Așa că, atunci când cineva greșește, soluția rapidă este alta: îl oprești.

Dacă faci asta repetat, nu îi schimbi felul de a gândi. Îl dresezi.

Problema acestui tip de protecție este că funcționează doar pentru situațiile deja cunoscute. Ori de câte ori apare ceva nou, procedura trebuie reluată de la început. Un om care nu înțelege de ce face un lucru nu devine mai liber executând corect o comandă. Devine doar mai eficient.

Poate de aceea expresia „analfabetism funcțional” sună atât de elegant. Este o formulare aproape tandră pentru o societate care produce oameni capabili să execute, dar incapabili să înțeleagă în profunzime ceea ce execută.

Desigur, noi nu mai numim asta dresaj. Îi spunem „calificare”.

Societatea modernă pare să aibă un apetit uriaș pentru oameni calificați. În aceeași măsură însă, începe să se teamă de inteligența artificială și mai ales de erorile ei de dresaj. Au început să se scrie doctorate despre asta.

Partea cu adevărat fascinantă este alta: există oameni calificați să califice alți oameni.

Adică există școli de dresat dresori.

„Cum o să ieși?”

Cu fruntea sus, cu ardelenescul „no, gata”, sau târându-te sub povara minciunilor, căutând cu disperare următorul partid.

Pentru că nu idealurile, programul, doctrina sau patriotismul lipsesc din politică, ci oamenii onești, a căror bun-simț sau educație le modelează caracterul.

Social-democrații, de exemplu, au o doctrină impecabilă și potrivită pentru noi, dar oamenii care s-au înghesuit acolo au călcat în picioare idealurile pentru o pâine, pentru o bucată de pământ, apoi pentru o slujbă și, mai târziu, pentru avere, faimă și putere.

Naționaliștii… Ei bine, naționaliștii îmi amintesc mereu de comuniști, de istoria anilor ’50, când bunicii noștri fluturau steaguri tricolore și aplaudau înlocuirea ciocoilor cu tractoriști. Ca și acum: politicienii, funcționarii, profesorii sunt toți corupți și trebuie înlocuiți cu cei care strigă pe stradă.

Și da, ei își iubesc țara. Ar putea muri pentru țară, „cu piepturile dezgolite”, dar sunt gata să se vândă unii pe alții, să negocieze cu ceilalți, că doar au experiență politică și bani. Mai ales bani.

Liberalii? Da, ultimul partid istoric: progresiști, cu stat minimal, inițiativă privată și piață liberă… dar au adunat în jur o mulțime de muște, șerpi și alte lighioane. Adevărații liberali au murit în închisorile comuniste.

Ca în toate partidele, rătăcesc și aici oameni care încă mai știu ce înseamnă politica, dar e „democrație”; ei sunt condamnați la tăcere de majoritatea celor pentru care „bunul-simț” este doar o expresie de propagandă.

Conservatorii, plini de idealuri, dreptate și frăție, nu mai contenesc să își strângă căpușele care îi devorează lent:

„Și ceilalți mint, dar noi mințim patriotic.”

„Exagerăm puțin, dar pentru țară.”

„Spamăm pe rețelele de socializare, dar pentru popor.”

„Îl apărăm pe Eminescu! Dar facem și puțină campanie electorală, că așa e politica: înșeli ca să trăiești.”

Până la urmă, „ciudații cu #” sunt cei mai cinstiți politicieni, în sensul că spun ce gândesc:

„Suntem prea mulți pe planetă. Ceilalți ar trebui să moară, unii chiar înainte de a se naște.”

Șocant, nu? Dar într-o lume în care credința este temă de campanie, iar mersul la biserică motiv pentru a doua postare pe zi — „poză cu sfinții închisorilor” (de distribuit de fiecare membru de partid de două ori) — care mai este diferența?

Da, știu, și ceilalți fac la fel, iar libertatea e o figură de stil, iar adevărul… ei bine, adevărul este singurul dușman al politicii. De aceea nu va fi luat niciodată în calcul.

Și-a răsucit ușor privirea, căutând aparatul care făcea fotografia în acel moment. O clipă i-am întâlnit privirea, mulțumindu-i cu o ușoară înclinare din cap. Se putea citi ușor: „Eu nu sunt umbra celor dinaintea mea”. Dar nimeni nu auzea asta. Ei voiau „poze”, iar privirea lui a trecut cu bunătate spre următorul „mulțumesc, mă bucur, vă iubesc”.

Atitudinea lui binevoitoare crea în ceilalți o ordine neobișnuită. Era protejat oarecum de acea ordine, chiar dacă nimeni nu stabilise vreo regulă; simpla lui prezență îi făcea pe ceilalți să păstreze inconștient distanța. Puhoiul lăsa pe câte unul să se apropie, doar unul, pe rând: o atingere, un cuvânt, o răsuflare.

Auzeam parcă un spirit rău, neinvitat la întâlnire, care șușotea de afară:

— Următorul!

Iar lumea fără nume, cu o carte în mână, primea semnătura și trecea mai departe. Fiecare se apleca ușor trecând prin fața mesei, ca să nu îi încurce pe cei care făceau poze. Rând pe rând, la ieșire, zâmbetele lor se ștergeau fără urmă, pentru că afară era mult mai real decât înăuntru. Apoi își puneau măștile de zi cu zi, ținând oarecum stângaci în mână cărțile cu autograful lui.

Surprinzător, îndreptându-se spre case, prin măști le curgea un sentiment de biruință:

— Am făcut-o și pe asta.

Și atât.

Omul acela a rămas acolo până la ultima poză, poate mai singur, obligat să asiste elegant, până la final, la ultimele replici mieroase ale celor care socoteau banii, faima și prestigiul pe care le căutau pe seama singurătății lui triste:

— Mâine vom ridica o statuie, după gard.

— Este fantastic!

— Va fi frig, îmbrăcați-vă bine, Majestate… veți fi singur cu noi toți împreună.

Cristian Fara

Deva, 12.05.2025

— Strângem semnături… încep să le spun trecătorilor cu manifestele în mână. Unii nu mă lasă să continui, „am luat”, „am dat” sunt cele mai frecvente răspunsuri. E deja o mică înțelegere tacită în zâmbetul nostru, un cod secret pe care noi, românii, am învățat să îl folosim de veacuri.

Acum echipa este mai mare, acum mesajul meu „informativ” este acoperit de cereri mai puternice: „dați-ne semnătura pentru poetul nostru!”, rostit direct în față. Și da, funcționează mai bine decât „noi strângem semnături pentru Legea 241/2025, care prevede măsuri ce, prin ambiguitatea lor, pot crea…”.

Însă tânărul cu rucsac se oprește, ia foile de hârtie și rămâne cu ochii țintă pe poezia „Munții noștri aur poartă…”, întrebând mai mult pentru el însuși:

— Ce putem face?

Știu deja cum îi alunecă gândurile: „sunt prea mulți, prea puternici, e deja prea târziu… și eu sunt singur”. Da, știu că vorbele mele sunt de prisos. Îi întind tabelul cu primele nouă poziții deja completate, un singur rând liber, iar fruntea i se descrețește ușor. Dar nu am timp să îi spun că da, numele lui este acum scris de el însuși pe o listă a românilor, alături de mii de români și nu, nu este despre bani, locuri de muncă sau taxe. Este despre statuile noastre, bibliotecile noastre și libertatea de a fi români.

Tânărul se uită însă trist la mine:

— E prima dată când am făcut ceva… pentru țară…

Îl întrerup încercând să zâmbesc. La vârsta mea i-aș putea fi tată, iar el parcă este deja pregătit pentru o mustrare părintească:

— Nu-i nimic, tinere, vei mai avea ocazia.

Urmărindu-l cu privirea în timp ce se îndepărtează, mă lovesc cu ochii de mașina oprită pe avarii în intersecție. Un bărbat atletic, înalt, cu o privire severă, se îndreaptă hotărât către noi. Primul gând a fost că o să ne împacheteze cu tot cu cort și…

Un „bună ziua!” puternic, aproape milităresc, ne face să intrăm direct în retragere. Ridic totuși arma mea: o foaie cu poezia „Munții noștri”, dar el atacă primul:

— O știu pe de rost! Unde semnez?

Își scrie numele apăsat, în timp ce ne spune că este profesor la liceu într-un alt oraș și ne privește cu ochii aceia de dascăl care, pe de o parte, zâmbesc, dar te și mustră puțin:

— Doar voi sunteți?

— Câte semnături ați strâns?

— Cât stați?

Cred că am luat un șapte, cu tot cu acel „trebuie să vă mai străduiți, se poate mai mult”, pe care nu l-a rostit, dar l-am simțit eu în priviri.

Oamenii trec mereu grăbiți pe lângă cort. O pereche elegantă s-a oprit acum câteva zile, cu o atitudine superioară, dar și cu o rezervă pe care le-o dădea, desigur, inteligența gata să pună la îndoială orice. Întrebarea lor însă o auzisem de zeci de ori:

— Legea asta există? Sau urmează să se adopte?

De data asta, zâmbetul meu era pentru prima dată sarcastic. Eram cu ochii pe insignele rotunde, discrete, chiar elegante ale unui partid…

— Legea 241/2025 a fost adoptată și consecințele ei diferă de scopul inițial…

M-am încruntat puțin, completând apăsat și aproape fără predicat:

— Statuia lui Goga!

Dar ei nu mă cred:

— Nu este posibil… nu noi… vom verifica.

I-am privit lung în timp ce se îndepărtau contrariați:

— Vă așteptăm.

Dar, vorbind despre oameni și cum arată ei pe dinafară, nu pot să îmi șterg din minte imaginea unui bărbat îmbrăcat sărăcăcios, cu câteva plase încărcate și murdare, pe care le-a proptit de cort. Pătura galbenă care atârna într-una din plase era un semn clar (dar poate nu chiar atât de clar): un om al străzii.

Avea o deficiență de vorbire, așa că scotea sunete ciudate în timp ce, cu o mână, scotocea prin buzunar, iar cu cealaltă insista să îmi arate chipurile lui Eminescu, Goga și Iorga de pe peretele cortului. Apoi scoate din buzunar cartea de identitate și, cu același deget, arată repetat spre Eminescu, spre pieptul lui, spre tabelul pe care îl țineam în mână și iar spre Eminescu, spre pieptul lui și spre tabel.

— Nu, nu ne trebuie buletinul, doar…

Nici nu știam dacă aude, dar știam sigur că e român.

După el, pe același tabel au semnat un doctor și un avocat grăbit care venise cu taxiul, și o profesoară de română care mi-a zâmbit când i-am dat jumătatea de foaie pe care era tipărită o poezie. Mi-a spus că a învățat copiii Eminescu cincizeci de ani și soțul ei la fel… dar de câțiva ani era singură, cu o sacoșă cu roți.

I-am spus că s-au oprit mulți tineri, că da, chiar și cei cu rucsacuri citesc, se informează și semnează pe listele cu români.

E a șaptea zi, dar vom mai fi acolo încă o lună, câteva ore pe zi. Astăzi un domn a glumit:

— Mi-ați mai dat poezia!

Am zâmbit și noi:

— Nu, astăzi este altă poezie…

Era în salopetă, obosit și grăbit, cu o sacoșă în fiecare mână, dar s-a oprit. A luat poezia ridicând mâna în care era sacoșa mai ușoară. Mai avea o hârtie strânsă odată cu mânerele sacoșei, așa că Goga a ajuns deasupra facturii de curent, pe drumul spre casă, pe jos, printre oameni.

Astăzi sunt 88 de ani de la moartea Poetului.

Singura lui teamă era că mâine va fi o altă zi, de aceea fugea mereu acolo, în locul unde furtuna nu se termină niciodată. „Dacă mâine e o altă zi…” dacă va uita presiunea care îi strânge acum pieptul? Nu, nu putea iubi chiar și această durere. Simțea tunetul străpungându-i ușor timpanele și înecându-se în gânduri: „această durere” o cunoștea bine și, ciudat, nu era în lista lui de prieteni, deși durerea îl căuta uneori… poate, că ea, durerea se îndrăgostise de sufletul lui.

Trebuia să vorbească cu cineva, avea mereu acea hemoragie de cuvinte, iar ploaia spăla cuvintele care nu ajungeau nicăieri. De obicei te îmbraci cu un vis — nu oprește durerea, dar oprește sângerarea. Poți continua să cauți comutatorul, poți îmbrățișa durerea ca pe un prieten bun sau poți continua cu trucul acela, cu ploaia peste ochi, mai ales dacă ai experiență. Da, poți iubi chiar și durerea, pentru că altfel, dacă nu ai iubi nimic, ar fi ca și cum nu ar avea sens să mori — ceea ce, logic, înseamnă că nu ai fost niciodată născut.

Se întoarse puțin să privească înapoi. Avea nevoie de un alt vis ca să oprească această hemoragie de cuvinte, dar nu era decât furtuna. Acum tâmplele îi erau doar calde, puțin calde. Respira încet, ca să nu simtă presiunea din piept, încercând să-și amintească cum se termină asta… nu, nu se termină niciodată. În cazul organelor imateriale, cum este sufletul, durerea nouă se strecoară printre durerile vechi și rămâne acolo.

Furtuna care îl înconjura părea să-i spele visele, ca pe niște castele de nisip pe care valurile nu le-au atins niciodată. Acum tăcea. Își închise puțin ochii ca să sărute durerea pe care încă o iubea… uitase deja că trebuia să găsească acel comutator. Timpul nu avea să se oprească niciodată pentru el.

îngenuncheam în fața lor

întotdeauna

și ele mă credeau

într-atât încât

își luau zborul

acum îmi zâmbesc

amintindu-și că uneori

plângeam împreună

alteori nu...

Ele - visele mele

răsfoind destinul

în căutarea unui alt nume

se răzbunau iubindu-mă

cu ochii închiși

peste cuvintele mele

mereu îmbrăcate la fel

în culorile trecerii noastre

nopțile erau uneori aceleași

alteori nu…”